Pentru un copil crescut la bloc, în mijlocul orașului, timp de 20 de ani, muntele înseamnă libertate – aceeași libertate pe care o simt mulți copii atunci când merg în vacanțe la bunici, la țară. Nu știu dacă a fost bucurie sau necaz faptul că nu puteam spune că merg vara la țară, toamna la cules mere sau că nu am învățat ce înseamnă să ai grijă de o gospodărie pentru că bunicii locuiau în același oraș de betoane ca mine. În copilărie nu am dus lipsă de nimic și am crescut frumos, educată ca un copil de oraș care a prins drag și respect de natură din mai multe motive. Totuși, erau momente în care simțeam că duc dorul unui sentiment pe care nu știam sigur dacă îl pot descrie. Îmi doream să plec departe, între munți, unde să găsesc o casă veche, cu o curte mare și o livadă de meri. Uneori visam după un loc în care să-mi simt sufletul liber și liniștit, un loc cu valori bune și o viață mai simplă. După 22 de ani de viață, am găsit, la câteva ore de casă, țara pe care nu știam că o am.
Auzisem povești de-ale părinților despre cum mergeau la țară, la bunicii lor cu multe rude, despre drumuri lungi, cu serpentine, parcurse în autobuze și multe altele, mai haioase, mai dramatice – mai cum e viața cu toate ale ei. Știam că există terenuri, că există o familie pe care nu am cunoscut-o niciodată și mai știam că toamna primeam mere. În fiecare an, în miez de toamnă, tata dispărea o zi și se întorcea cu portbagajul plin de mere roșii, parfumate. Anul acesta am mers cu el să-l ajut la cules și să văd livada cu meri a rudelor pe care nu le-am cunoscut niciodată.
La intrarea în curte, am fost întâmpinată de o pisică portocalie, jucăușă și curioasă, despre care am aflat mai apoi că fusese salvată de vară-mea (de gradul nu-știu-sigur-care). Se întâmplă ceva ciudat când pronunți pentru prima dată cuvinte pe care nu credeai că le vei rosti niciodată, în relație cu tine: vară-mea.
Ea e Alina – vară-mea, îmblânzitoare de pisici portocalii sau ghidul meu pentru câteva ore prin istoria unui loc scos dintr-o carte veche și așezat pe hartă, între niște munți infiniți și niște dealuri încălzite de culorile toamnei.
Ne-am plimbat prin grădina cu flori și am găsit sticle de sifon – suratele celei aduse acasă de tata toamna trecută, când dispăruse, tot așa, la mere.
Am admirat viața în liniște și ornamentele casei de 100 de ani. În curte erau trei case: cea veche, cea mai nouă și – cea mai frumoasă – aceea de 100 de ani, care fusese construită de către străbunici pentru copii. Dar până la urmă nu a mai stat niciunul dintre copii în ea. A rămas în picioare ca dovadă a dragostei părintești și a felului de a fi al omului bun și simplu, care vrea ca dacă lui i-a fost greu, copiilor să le fie mai bine.
În casă sunt fotografii cu familia și câteva piese de mobilier care au văzut vremuri mai bune, dar care încă impresionează prin frumusețea lor. Alina îmi spune că dacă e ceva ce a observat la femeile din familia asta, e bunul gust și ochiul pentru frumosul simplu și trainic.
Din casă, am ieșit în grădină și am dat peste sera cu roșii, din care am gustat înainte să plecăm. Nu știu cum simt alții după ce mănâncă ceva bun, dar eu și acum mai am pe limbă gustul dulce-acrișor al roșiilor proaspete de grădină. (Se vede că am crescut numai la bloc?)
În tot timpul ăsta, unii munceau, culegând merele, alții se jucau de-a regele leu, exersând talentul de fotomodel și ajungând cât mai sus pentru a putea vedea întreaga operațiune ce se desfășura în livadă.
Cele câteva ore petrecute împreună în livadă s-au scurs rapid, la fel de repede cum cad merele atrase de pământul moale și așteaptă să vină cineva să le strângă de pe jos. Doar că… adesea, merele căzute sunt lovite și nu rezistă mult, deci centrul atenției sunt merele încă rămase în copaci. E păcat de restul.
Am învățat multe în ziua aia. De pildă, am învățat cum toamna se asortează stâncile cu muncile pământului, se asortează casele cu plasele cu poame proaspete, iar omul se asortează și el cu ce poate. Ce-i frumos la țara asta – la țara mea, pe care nu știam că o am – e că sunt atâtea lucruri frumoase cu care omul se poate asorta, cu care omul își poate găsi de lucru prin curte, prin livadă.
Fie că merge la cules de mere, de struguri sau gutui, fie că aleargă o găină prin curte sau admiră soarele cum răsare dintr-o parte a livezii și cum apune în cealaltă, copilul de la oraș știe că se va întoarce, an de an, la țară.
