Foto: YouTube screenshot/ trailer Captura
Debutul regizoral al lui Adi Voicu are o premisă puternică: o reconvertire a realității „capturată” prin prisma aparatului de filmat, aducând totodată lumină asupra corupției sistemului de justiție din România în condiții de revoltă publică. De aici se cam pierde treaba. Ideile principale care se învârt în jurul dublului sens al titlului – „Captura” se articulează stângaci în acțiunea videografierii și incriminarea nejustificată a protagonistului de către autorități, fără să se întrepătrundă de-a binelea și fără să-și găsească, independent una de cealaltă o desfășurare cu un final satisfăcător. Cu personaje simpliste din punct de vedere psihologic și cu un fir narativ insuficient dezvoltat, filmul te cam lasă rece.
Inspirată din experiența personală a cineastului în timpul protestelor din 2012, acțiunea îl urmărește pe Sami (un bărbat a cărui hobby și trăsătură definitorie e că îi place să înregistreze, de-a dreptul voyeuristic, oameni, fără consimțământul lor) în seara în care, alergând în urma unui protestatar pentru a surprinde o manifestație stradală, e ridicat de către jandarmi.
foto: YouTube screenshot/ trailer Captura
Omul cu aparatul de filmat
Prima parte a filmului o constituie o secvență tip „nevasta moartă” , dar în spatele camerelor de filmat. Adică Sami își înregistrează iubita-sau-poate-soția, pe Pia (Nicoleta Lefter, care duce în mod exemplar rolul, dând naturalețe unor replici care altminteri par scrise de ChatGPT) în timp ce aceasta încearcă să poarte o conversație serioasă cu el. Se face referire la o posibilă destrămare a cuplului aici, la posibilitatea unui copil, dar toate din partea ei – Sami rămâne pasiv, înregistrând tăcut, ca un fel de operator de imagine în filmul în care trebuia să fie personaj. „Oprește camera aia că dau cu ea de perete” îi spune iubita privindu-l peste umărul dezgolit. El nu spune nimic.
Portretizarea personajului feminin e reductivă, limitând-o la stereotipul femeii (oarecum) misterioase al cărei unic scop e să se agațe ca un lichen de partenerul ei, în ciuda presupusului ei intelect. Singurele ei frământări, destul de lipsite de creativitate, se învârt în jurul relației ei cu Sami sau al faptului că îi e foame. Relația în sine, cel puțin așa cum ne e prezentată pe ecran, ne lasă cu multe întrebări – nu de factură filosofică, așa cum schimbul pretențios de replici ar putea sugera, ci mai mult logistice: „Ce vede la el?” Motivul conflictului lor e neclar, la fel și modul în care se leagă de a doua parte importantă a filmului.
foto: YouTube screenshot/ trailer Captura
Arestul de către jandarmi
În ciuda avertismentelor Piei, Sami (Yann Verburgh) aleargă, în timpul protestelor violente în urma unui protestatar, sfârșind prin a fi arestat pe nedrept pentru complicitate la instigarea dezordinii publice. Camera îi este confiscată (temporar) și i se cere să șteargă filmările.
În continuare asistăm la 40 de minute de incompetență profesională din partea autorităților (și un caz de abuz, dar nu asupra protagonistului – de ce nu investigăm mai mult povestea bărbatului bătut până la inconștiență din duba jandarmilor?), timp în care protagonistul nostru e amenințat puțin, înregistrat în baza de date, încarcerat, după care eliberat, cedând și colaborând cu poliția în propria-i incriminare (acceptă să dea mărturie că a luat parte la proteste). I-aș fi urmărit mai degrabă pe oricare dintre ceilalți cetățeni ridicați de către jandarmerie, căci în scurtele momente în care au apărut pe ecran, au reușit să se impună ca personaje complexe mai mult decât a reușit Sami de-a lungul întregului film. E genul de om care trece prin viață fără să reacționeze măcar la ce i se întâmplă, nici că s-ar pune problema luării proactive de decizii în propriu-i demers. Parcursul lui emoțional e inexistent, iar explorarea mediului nou și periculos în care e târât înainte de a avea timp să reacționeze e superficială și nesatisfăcătoare. Sami nu înregistrează nimic din ce se petrece în jurul lui în duba jandarmeriei sau la secția de poliție – acum, când această pușcă a lui Cehov ar fi putut așa de îndemânatic fi folosită pe deoparte pentru a lega tematic filmatul și protestele, pe de altă parte ca act de rebeliune cu scopul conturării personajului. Dar deja „îmi fac filme”.
Există o groază de povești bune în care psihologia personajelor nu e la fel de importantă precum explorarea contextului social în care trăiesc sau a situației, independente de voința lor, în care sunt implicați. Dar „Captura” nu nimerește, spre dezamăgirea mea, nici aspectul ăsta. Nu aflăm prea multe despre secția de poliție, despre jandarmi, despre implicațiile unui sistem justițiar așa corupt și simultan dezorganizat cum e cel la care se face referire, căci filmul nu caută să le exploreze. Pe scurt, e genul de film în care se întâmplă foarte multe, ca să nu se fi întâmplat, în final, nimic.
foto: YouTube screenshot/ trailer Captura
Așa, ca un P.S. pe care nu mi-l pot scoate din minte, voi puncta o scenă de-a dreptul tulburătoare de la finalul filmului, deranjantă nu atât prin conținutul reprezentat pe ecran, cât prin lipsa sensului ideologic sau dramaturgic care să o motiveze. Dezbrăcat fiind, Sami se repede spre Pia în timp ce aceasta îi înregistrează urmele abuzului suferit (vânătăi pe spate) , deranjat fiind de sugestia ei că dacă autoritățile i-ar fi confiscat definitiv camera, clipurile cu ea dezbrăcată pe care le avea salvate ar fi putut fi compromițătoare. Nesigură dacă voi asista la o scenă de viol sau de violență domestică, și perplexă cu privire la valoarea pe care o aduce poveștii, secvența aceasta a înclinat, în ochii mei, definitiv balanța în defavoarea filmului care nici până atunci nu fusese o experiență strălucită.
