Pe malul Crișului Repede, în localitatea Negreni, coada de mașini înaintează încet. Până la faimosul Târg de Antichități mai sunt de parcurs câțiva kilometri, timp în care pot medita asupra planului de bătaie pe care îl voi aplica atunci când ajung în buricul târgului – la propriu. În fiecare an, în al doilea sfârșit de săptămână din luna octombrie, mii de oameni se adună în localitatea Negreni din județul Cluj, pentru a căuta fie următoarea vedetă a garderobei, prin munții de haine, fie o piesă de mobilier (foarte asemănătoare cu cele din lemn masiv, elegant, din amintirile din copilărie).
Unii vizitează târgul din pură curiozitate, iar alții dintr-o pasiune secretă pentru jucării care au trecut prin multe sau pentru alte mărunțișuri.
Partea bună e că șansele să găsești la Negreni orice îți poți imagina sunt foarte mari. Partea mai puțin bună e că s-ar putea ca doar câteva zile să nu fie de ajuns pentru a găsi acel ceva.
Spre norocul meu, misiunea mea a avut alt scop. Nu am vânat obiecte, ci imagini.
Suntem înconjurați de obiecte în fiecare zi, în propria casă, în clădirile în care ne desfășurăm activitățile. Suntem copleșiți de tot felul de obiecte chiar și în gânduri. Ne gândim la obiecte noi, la vechituri și la o categorie de obiecte despre care am auzit la târg, anume „noile antichități” ce umpleau tarabele și se dădeau ca pâinea caldă.
Să fie acesta un oximoron necesar în strategia de vânzare? Să fie, poate, tocmai contrastul dintre ceva nou și ceva vechi cel care atrage? Interesant. Nu am ales de la început să caut contrastul, însă acesta apărea oriunde priveam.
De la contrast cromatic, la nepotriviri de semnificații sugerate de obiectele și oamenii care îmi ieșeau în cale – se forma o lume în care stări aparent incompatibile coexistă și, mai mult decât atât, fascinează privirea. De ce mă fascinează? Urma să aflu că am plecat într-o călătorie pentru a afla răspunsul la această întrebare.
Fotografia și timpul – diametral opuse pentru că timpul nu se oprește niciodată, iar fotografia îngheață în timp un moment, o amintire, o emoție. Dar tocmai de la înrămarea ei, până la rătăcirea acesteia prin zeci de alte amintiri ale nu știm cui, adunate într-o cutie de carton, își construiește adăpost timpul.
În fond, cu toții suntem doar niște trecători prin timp.
Credem că avem puterea de a-l opri, de a ni-l însuși prin miracolul ce este fotografia, când nimeni nu poate ști dacă nu vom ajunge și noi amintiri de vânzare într-un târg.
Bucurie, speranță, vis – trei concepte care însoțesc inocența unei jucării. Pentru un copil, o simplă privire către o păpușă face să apară în fața ochilor momentele în care aceasta era cel mai bun prieten, fratele sau sora pe care nu i-a avut, dar pe care i-ar fi îngrijit cu mare drag dacă ar fi fost acolo. Pentru mine, acum toate acestea dispar, iar păpușa de care eram nedespărțită devine o dovadă a unui timp pe care îl vreau înapoi.
Târgul nu poate exista fără oameni.
Oamenii care parcurg chiar sute de kilometri pentru a ajunge la Negreni, oamenii cu ochi antrenați să găsească nestemate printre lucruri fără valoare.
Și oamenii care stau zeci de ore așteptând ca marfa lor să fie cumpărată.
Sau negociază.
Sau au norocul să dea peste colecționari și să obțină un preț bun.
În forfota din târg, mă simt prinsă în afara zonei mele de confort.
Dar înaintez cu mulțimea și mă învârt printre tarabe în căutarea unui adevăr.
La finalul zilei descopăr adevărul, motivul pentru care contrastul m-a fascinat din prima.
El stă în faptul că poate nu suntem atât de diferiți. Toți avem ceva în comun. Într-o mare de contraste, de obiecte diferite și oameni care mi se par veniți din lumi opuse, ne aflăm toți într-o călătorie în trecut.
Unii sunt aici să-și amintească sau să uite de un trecut pe care au avut (ne)norocul să-l trăiască.
Alții sunt aici să învețe despre o lume în care n-au trăit și să-și găsească alinarea și umorul în prezentul pe care îl au.
Iar eu exist să observ.
Observ lucruri care încă sunt acolo, dar le admir și pe cele care nu mai sunt.
