Anul ăsta la Electric Castle am avut ocazia să ascult un trio italian cu un sound pe care nu-l vezi în fiecare zi pe scenele românești.

JoyCut, formație înființată în 2003, și-a făcut simțită prezența în peste 74 de țări, și, poate cel mai interesant fact pentru mine, este că trupa a debutat la Bienala de la Veneția cu un tribut în șase acte dedicat Japoniei, KOMOREBI pe care îți recomand să-l asculți ca să înțelegi complexitatea actului artistic pe care JoyCut îl performează. 

La Electric Castle, aceștia au concertat în cel mai potrivit loc din tot festivalul, la scena Backyard. Dacă n-ai fost, îți spun, scena e în cel mai jos punct al locației, înconjurată de copaci cu beculețe, iar publicul are trepte pe care să se stea, și practic toată atmosfera era creată dinainte ca JoyCut să intre pe scenă. Foarte dreamy, cu lumini mov și roșii, iar imediat ce au început să cânte, ai simțit cum te teleportezi. M-am simțit în spațiu pentru o perioadă, sau undeva exterior lumii normale pe care o știm cu toții. 

Toți trei erau din același film: ei știau că sunt acolo ca să te ajute să te detașezi pentru că ăsta părea scopul lor. Cu respirații orchestrale, de simțeai că-ți șoptesc îngeri la ureche, tobe tribale, pian electronic și cu percuție industrială, se forma un cadru perfect în care erai angrenat chiar și dacă nu voiai. Adevărul e că, mai ales, toba tribală, la care cânta Christian Montanarella, te făcea să simți fiecare piesă la un alt nivel, chiar dacă pianul era principalul instrument pe care îl experimentai ca spectator. Pianul părea ceva obișnuit, care trebuia să fie acolo, by default. 

Publicul trăia la fel și știam că sunt acolo să-i descopere ca și mine. E interesant să te simți parte din ceva mai mare, în conjunctura asta a unui concert. Că nu ești singur. 

JoyCut sunt ceva de urmărit. Vocalistul e foarte expresiv, cu mișcări largi ale mâinilor, la toba industrială, o domnișoară care simte fiecare bătaie și care se bucură de experiență, iar la toba tribală vezi un bărbat mereu cu părul lui lung pe față, pare că nu-i pasă cum l-ar vedea ceilalți, el trăiește oricum.  

Partea mea preferată e că, simți că te urcă la cer, de foarte multe ori, pentru ca ritmul aproape tuturor pieselor crește treptat, ajutat de cele două perechi de tobe. Brusc se termină, dar nu te lasă în aer ca experiență, pentru că, aici vine partea interesantă, tot ce-ți rămâne e experiența de a zbura, plus șoptitul parcă de înger a lui Pasquale Pezzillo, și clopoței. Da, cred că așa aș defini concertul per total – îngeri și clopoței.