Filmele lui Denis Villeneuve (în special cele mai recente) sunt ceea ce eu numesc podoabe vizuale. Există o dezbatere în spațiul cinematografic, la care particip și eu cu mare plăcere, care încearcă să stabilească în ce proporție contează stilul unui film în comparație cu povestea. Această alegere de style over substance e de cele mai multe ori privită ca o distragere de la un scenariu slab sau ca ceva superficial. Ei bine, nu și când vorbim de filmografia lui Villeneuve, și mai ales de proaspătul Dune: Part II. Aici, părerile par că se încadrează într-o singură sferă – spectacolul vizual triumfă, filmul e o capodoperă a simțurilor și avem, în general, a face cu un film perfect. Nu știu sigur dacă e chiar așa.
Pentru fanii înrăiți ai seriei lui Frank Herbert, cred că Dune: Part II a arătat ca un vis din copilărie adus la realitate. În ciuda abaterilor de la text, filmul a reușit să-i mulțumească atât pe cititorii romanelor, cât și pe cinefilii de toate felurile – și pe cei care au căutat să se distreze la film cu găleata de popcorn în brațe, și pe cei care au vrut să analizeze unghiuri și cadre. Eu am fost o combinație – m-am dus la Dune pentru cadre și unghiuri (și story-building, mai mult despre asta puțin mai încolo), dar am mâncat și popcorn, pentru că de ce nu?
Problema e că mesajul filmului e unul extrem de relevant și, totuși, nu suficient de bine explorat. Îl avem pe Paul Atreides (bineînțeles, jucat de Timothee Chalamet, zic eu, mult mai bine ca în prima parte), protagonistul care se pare că nu e și eroul poveștii. Pentru cine nu a văzut încă Dune: Part I, spoiler alert: Paul este în centrul unei profeții, care spune că există un Mesia care va veni și conduce lumea către Paradis. Da, sună familiar. Dar ce îl deosebește pe Paul de alte astfel de personaje este că el se împotrivește – nu din modestie, ci pentru că își știe viitorul. Ce îi arată viitorul? Că victoria lui va escalada, că puterea îl va transforma într-un tiran și că lumea care se vrea salvată de el va suferi și mai mult. Cu asta se luptă Paul în prima parte a lui Dune: Part II. Și am fost ușor cucerită – m-am gândit: „Chiar e fanatismul religios deconstruit într-un film care va fi văzut de mase de oameni? Wow, super, ce curajos!”
Totuși, până la finalul filmului (care știu că e doar finalul acestei părți, nu a poveștii lui Paul), am simțit că Villeneuve a vrut să ajungă cât mai repede la punctul culminant (Paul își întâlnește și acceptă destinul tragic) fără să ne facă și pe noi să înțelegem care este într-adevăr scopul lui – de a face doar pe plac mulțimii care vrea să îl slujească sau de a-și lăsa viitorul să se întâmple pur și simplu?
Există elemente de story-building care ne pot ajuta să înțelegem deciziile lui Paul – la insistența mamei lui, care îl îndeamnă și ea tot filmul pe Paul să își accepte rolul inevitabil de Mesia, Paul alege să bea într-un final din ceea ce se numește „apa vieții”, care îl convinge cumva că viitorul nu poate fi schimbat și că nu prea are de ales – destinul i-a învins în cele din urmă liberul arbitru. Ce vreau să spun e că mi-ar fi plăcut ca Paul să ajungă la aceeași concluzie, dar fără să fie influențat de poțiuni magice. În același timp, realizez că vorbesc despre un film SF aici, iar astfel de ingrediente sunt și ele necesare pentru a construi o lume fantastică, dar credibilă.
Mă întorc puțin la estetica filmului, la efectele vizuale și la scenele grandioase din deșerturile planetei Arrakis – să spun că fac aproape tot filmul? Pentru iubitorii de SF, garantat. Pe mine nu mă atrag SF-urile prea tare, dar mă atrag filmele lui Villeneuve, iar imaginile cu dune de nisip fără sfârșit, costumele inedite, ochii albaștri ai fremenilor și muzica lui Hans Zimmer sunt deja emblematice. Lăsând puțin la o parte problemele de scenariu, abilitatea lui Villeneuve de a recrea vizual universul literar puțin spus complicat al lui Herbert eclipsează alte neajunsuri. Trebuie să ținem pasul cu multe personaje, ce-i drept, și cum am mai spus, filmul se simte puțin grăbit pe alocuri (chiar și în două ore și patruzeci de minute), dar sincer acum, nu aș fi o cinefilă adevărată (orice ar însemna asta) dacă nu v-aș îndemna să vedeți Dune: Part II pe marele ecran.
Paul călărește un vierme de nisip în filmul ăsta și e exact așa cum vă imaginați că ar fi și chiar mai mult – devine de prisos să mai spun spectaculos încă o dată, dar chiar așa este! Ce nu e așa de spectaculos – povestea de dragoste dintre Paul și Chani (interpretată de Zendaya), care, cu toate că își are inspirația în textul lui Herbert, aici pare chinuită, ca un fel solicitare venită de la Hollywood, că doar orice erou trebuie să se îndrăgostească. Poate aș fi înțeles mai bine povestea lor dacă timeline-ul nu ar fi fost așa de restrâns – ceea ce se desfășoară în cărți pe parcursul a câțiva ani, în film se întâmplă în câteva luni.
Totuși, de Chani îmi place din alt motiv – în filmul lui Villeneuve, rolul ei (spre deosebire de cel din carte) este de a întruchipa partea rațională din noi toți, și aici mă refer și la personajele din Dune, dar și la public. E ușor să te lași intoxicat de promisiunea unui Mesia a cărui scop singular este să îți facă viața mai bună, la fel cum pentru spectatori e și mai ușor să se încreadă în Paul atunci când actorul care îl joacă e Timothee Chalamet (drăguț, slăbuț, cu privire înduioșătoare – ce rău ar putea să facă?)
Ei bine, veți rămâne surprinși. Chalamet mi-a plăcut foarte tare în rolul lui de debut în Call Me By Your Name, după care mi s-a părut că se juca pe sine în cam toate celelalte filme. Aici nu. În Dune: Part II, și mai ales în al treilea act, Chalamet chiar se transformă. Nici măcar nu a trebui să ia în greutate ca să pară mai impunător sau mai știu eu ce – prezența lui a devenit pur și simplu mai mare. Iar odată cu măreția, s-a instalat și pericolul. Tot ansamblul de actori fac o treabă grozavă, chiar dacă am simțit că unii din ei au fost folosiți prea puțin. Poate în filmul următor.
Imediat după lansarea lui Dune: Part II, Villeneuve a venit și a spus că pentru el, cinematografia înseamnă imagine, iar că dialogul de calitate își are locul în televiziune. Destul de controversată opinia lui, dar adevărul aș zice că e undeva la mijloc. Putem să avem filme cu scenarii pline de replici witty (în stilul lui Aaron Sorkin) și atunci probabil că ăsta va fi punctul de atracție al filmului. La fel de bine, putem aveam și filme, sau mai degrabă regizori, care doresc să lase imaginile să vorbească de la sine.
Arta e maleabilă și există filme pentru toată lumea. Sunt de părere, totuși, că nu ar strica să mai ieșim și din zona noastră de confort. De asta cred că dacă simți că Dune: Part II e prea rupt de realitate pentru tine (adică prea SF), ai fi tocmai cel mai potrivit spectator. Lasă-te rupt de realitate și vei vedea că, de fapt, și lumea din Dune funcționează după cam aceleași principii și valori, cele mai multe disfuncționale. Credința și puterea merg mână în mână și pe planeta noastră, ca și pe Arrakis.
