„E vina ta!” e un spectacol al Teatrului Național București în scenariul și regia lui Tomi Cristin, care se încumetă să pună în scenă, așa, în văzul tuturor, problemele cotidiene ale societății. Probleme pe care le știm și conștientizăm cu toții, dar care au devenit atât de bine înrădăcinate în realitatea fiecăruia încât majoritatea dintre noi am decis că nu merită să le mai amintim, pur și simplu coexistăm cu ele și cu asta basta. Este un spectacol pentru toate generațiile, care abordează acele probleme care nu sunt parte din vreo distopie post-apocaliptică, dar care totuși își spun cuvântul, uneori mai în șoaptă, alteori mai tare, zi de zi.
Spectacolul se învârte în jurul lui Doru (interpretat de Silviu Mircescu), un foarte tânăr cântăreț de hip-hop care ajunge după gratii în urma unei neînțelegeri. În închisoare este tratat așa cum gardianul, Fisto, (și mă încumet chiar să zic societatea) găsea de cuviință să se comporte cu cineva de teapa lui. Fisto (interpretat de Marcelo-S Cobzariu) este, din nefericire, reprezentativ pentru peisajul închisorilor românești, al barbarității imposibil de înțeles de mințile unui om sănătos, și livrează pumnii cu cea mai mare ușurință.
Narațiunea merge în paralel pe două planuri și oscilează pe tot parcursul spectacolului între peisajul închisorii și dinamismul unui concert de hip-hop oarecum obscur în nu știu ce localitate anodină. Concertul îmi dă impresia unui eveniment făcut pe spezele primăriei, de genul zilele orașului sau ceva în sfera conexă, așa, fără prea multe pretenții, ca să mai distreze și locatarii unui oraș care probabil nici nu apare pe hartă (ceea ce n-ar fi prea departe de adevăr).
După ce este închis, Doru primește vizita mamei sale, Iasmin, interpretată de una dintre marile actrițe ale teatrului românesc, Monica Davidescu. În ciuda așteptărilor – față de o mamă ce este pusă în situația de a-și vedea unicul fiu în condițiile abjecte ale închisorii de stat -, ea este mai degrabă preocupată de judecata tăcută a lumii exterioare (că până la urmă „oare ce o zice lumea” a devenit un soi de deviză neoficială pe la noi). Iar în schimbul căldurii debordante de care numai o mamă este capabilă, Doru se izbește de faptul că și mama sa împărtășea aceeași concluzie cu restul lumii, aceea că tot acel infern lumesc în care zace este numai vina lui.
Iasmin continuă prin a-i spune lui Doru că va ajunge să împartă celula cu tatăl său, domnul Lucian, așa cum personajele se referă la dânsul, creionând maniera provincială localității, mai precis, Pucioasa.(P.S.: în calitatea mea de persoană din provincie îmi revendic drepturile de a spune asta și tot ce am mai spus sau urmează să spun pe această temă) Domnul Lucian este un politician ticălos, care se lepădase de mult de orice fel de busolă morală, ajuns primar peste noapte, prin nu știu ce circumstanțe misterioase.
Contextul scenei din închisoare este dat de concertul de hip-hop al trupei lui Doru, concert
care, de altfel, este cumpărat de primar. Bineînțeles, Domnul Lucian își aduce acolo toți politicienii aferenți, ca într-un fel de campanie electorală de mâna a doua.Melodiile ținteau realitatea din peisajul politic curent, realitate care, obiectiv vorbind, nu e tocmai vreun exponent al integrității sau vreo utopie democrată. În felul ăsta, domnul Lucian, cuprins de o disperare turbată, nu pentru că versurile ar fi întruchipat niște calomnii fără margine, ci din contră, pentru că propriul fiu își luase libertatea să spună lucrurilor pe nume, ceea ce este știut (!) că nu se cuvine, amenință că nu îi mai plătește pe cei implicați în cazul în care nu încetează atacul la colegii lui politicieni. Primarul este interpretat într-o manieră recognoscibilă de Andrei Duban, care este politicianul pe care îl vezi pe orice afiș din orașul tău (oricare ar fi ăla) și înțelegi de la bun început (mai în glumă, mai în serios) motivele sale profund îndoielnice. Ăsta este focul care aprinde fitilul unui șir de evenimente dezastruoase.
Sebi, impresarul trupei și prietenul lui Doru (interpretat de Eduard Adam, care reușește să creeze un personaj secundar fără de care întreaga acțiune nu ar fi fost posibilă) este păianjenul ce și-a cusut pânza în lumea subterană a anonimilor, pânză ce stă acum să se rupă. Are datorii la dealeri în contextul în care tatăl lui Doru amenință să nu plătească, iar astfel, Sebi este plasat la răscrucea dintre Doru și domnul Lucian, încercând cu o impetuoasă disperare să îl convingă pe Doru să se lepede cât mai repede de pricipiile morale și să o dea naibii de integritate dacă vrea să îl mai vadă în viață (și oricum, până la urmă, integritatea asta de care zice toată lumea nu a ținut nimănui vreodată de foame, nu?). Totuși, mie îmi ridică inevitabil întrebarea: dacă un principiu personal de nestrămutat este un motiv suficient de bun pentru care să trăiești, și în numele căruia să îți închini arta, atunci de ce n-ar fi un motiv suficient de bun pentru care să mori? Care, mai exact, este limita în fața căreia te oprești? Care este stația la care este preferabil și chiar necesar să cobori cu cea mai mare ușurință din trenul valorilor? Bineînțeles, de o astfel de problematică ontologică dusă la extrem de dragul filozofării nu este cazul propriu personajului Sebi, dar faptul că spectacolul mi-a pus în față câteva dileme, fie ele pur conceptuale, mă face să cred că este un spectacol bun.
Iris este colegă de trupă și iubita lui Doru, un rol în care, de altfel, actrița Teodora Calagiu a demonstrat că talentul său nu se rezumă doar la actorie, dar și că este o voce extrem de plăcută. Ea se desparte de Doru pentru a se angaja la teatru alături de Vera (interpretată de talentata Cristina Ioniță) ceea ce stârnește o gelozie dezlănțuită și, aș zice chiar absurdă, în Doru, care nu știu dacă ajunge să o urască tot din vreo dragoste pătimașă sau din vreo penitență bolnăvicioasă, sau din nu știu ce alt nebănuit motiv ascuns prin cotloanele minții sale. Idila transformată în lupte seculare încapsulate în câteva minute între cântece declanșează, totuși, o incursiune introspectivă atât în Doru, cât și, sper eu, în oamenii din public. Căci amintindu-și de aceste momente nedeslușite de gelozie oarbă, Doru realizează în închisoare că o iubește pe Iris, dar că este târziu (prea târziu?) . Când știm, însă, care este momentul în care ne-am atins apogeul și cum putem presimți declinul? Nu putem. Această problematică este dintre cele mai înfiorătoare, dar, într-un fel, tot asta ne dă un motiv să prețuim mai mult prezentul. Este, cred eu, singurul lucru care, paradoxal, ori ne înalță, ori ne înghite întru totul.
Sub imperiul disperării și al zilei de mâine puse sub semnul întrebării, Sebi aduce în culise o armă de foc încărcată pe care, după cum repercusiunile ne lasă să deducem, nu ar fi trebuit să o dețină, lucru de altfel ușor deductibil de către restul oamenilor prezenți care, din frică sau datorie morală, se reped să smulgă arma din mâinile lui Sebi. În felul acesta se apasă pe trăgaci nu din vreun diabolism ce fusese încătușat în taină până atunci, ci din pur accident. Doru este arestat, iar spectacolul ne dă contextul pentru cea dintâia scenă, limpezindu-ne povestea.
Actorul Silviu Mircescu, în rolul lui Doru, aproape că interpretează două personaje diferite, cu fluiditate și coerență, tupeistul cântăreț de hip-hop (a cărui rațiune este stăpânită de un misecuvinism cras), care face și spune ce vrea fără să țină cont de nimeni din jur, și pușcăriașul acuzat pe nedrept care se zbate să supraviețuiască de pe o zi pe alta și ale cărui decizii din trecut s-au metamorfozat în regrete.
În închisoare, singura persoană care se arată umană față de Doru, singura sursă de empatie pe care o primește este de la preotul ortodox al închisorii, interpretat de însuși regizorul și scenaristul Tomi Cristin, care pe mine m-a suprins plăcut prin abilitatea de a închega atât de bine spectacolul, ocupându-se personal de atâtea aspecte.
Astfel, spectacolul se desfășoară circular, pe două planuri, fără să fie lipsit, însă, de fluiditatea și simetria necesară, într-un melanj al intrigii, suspansului, muzicii de diferite genuri (așa, ca să fie pe placul tuturor) și antitezei bine plasate dintre comic și tragic.
