Am cunoscut un băiat acum doi ani: a fost prietenie la prima vedere, o iubire pură și platonică. Dar eu am crescut în miros de busuioc și de tămâie, ținând post și citind cărți religioase, iar la biserică și acasă am învățat că orientarea lui sexuală e un păcat împotriva firii. 

Găsești mai multe episoade aici.Adânc pe adânc cheamă. (Psalmul 41)

Iulie 2018, Insulele Canare. Trec în clasa a XII-a și am plecat împreună cu alți 11 elevi români într‑un schimb de experiență în Spania. O să învățăm timp de opt zile de la niște tineri spanioli despre stima de sine și hărțuire, o să ne familiarizăm cu manevrele de prim ajutor, o să discutăm despre mediu, o să studiem vegetația insulelor vulcanice și o să aflăm că ferigile din Los Tilos sunt cel puțin de trei ori mai mari decât la noi. O să pregătim activități pentru bătrânii de la un azil, o să facem tururi ghidate în Santa Cruz de La Palma, o să ne furișăm ca să cumpărăm mici cadouri pe care o să le punem sub perne, tot pe furiș. Iar eu o să învăț cum să iubesc un păcătos.

Stăm pe o pătură în curtea unei cabane cu trei camere cu vedere la ocean. O duzină de tineri români schimbă numere de telefon și ID-uri de rețele de socializare cu o duzină de tineri spanioli. Vorbim în engleză, unii mai bine, alții mai prost, când băiatul de 17 ani în spatele căruia m-am așezat se întoarce spre mine și mă întreabă: „Oh, tu parles aussi français?”. M-a luat prin surprindere, pentru că pronunță mai bine decât mine și are o privire atât de caldă, încât m-am pierdut și parcă am uitat toată franceza din care am dat testul DELF (Diplôme d’études en langue française) cu câteva săptămâni în urmă. Îi răspund: „Ăm, ouais, mais seulement un peu.”

Matias are păr ondulat, brunet, și ochi pământii, iar eu mă mir câtă adâncime poate să ascundă o privire. Are o voce care mă ține captivă, orice nimicuri ar spune (cu toate că el nu spune niciodată nimicuri), gesturi binevoitoare, care arată drag, grijă, curiozitate și o prudență pe care i-o invidiez și azi. Are un corp sculptural și, când mă îmbrățișează strâns, știu că o să țin minte pentru totdeauna cum m-a cuprins cu brațele, cum îi bate inima, pieptul care poartă un parfum subtil de deodorant dulceag și respirația lui liniștită.

În decorul iubirii, liniștii și bucuriei mele intime, l-am așezat pe Matias cel mai la vedere, să merg la imaginea și amintirea lui prima oară când ajung acasă secătuită și epuizată de superficialități și răutate. (fragment din jurnal, 8 iulie 2018)

Vorbim în franceză și ignorăm comentariile celorlalți cărora nu prea le convine că nu înțeleg ce zicem. Discutăm despre liceele noastre și despre facultățile pe care vrem să le urmăm, despre accentul slav, tristețe, alcool, încredere în sine, industria bananelor din arhipelagul canarian, nevoia de educație, de comuniune și iubire.

Tinerii spanioli spun că e cel mai deștept elev din liceu, dar eu aș fi jurat de dinainte că așa e. El e traducătorul neoficial din spaniolă în engleză pe toată durata excursiei și traduce atât de rapid și de complet. El are grijă ca activitățile să respecte programul, el îi convinge pe organizatori să ne lase o jumătate de oră în plus la plajă, el ne strânge de pe unde suntem împrăștiați când ghidul ne povestește ceva, el organizează majoritatea team building-urilor, el îi încurajează pe tineri să vorbească când avem sesiuni de debate.

În seara asta ne-am așezat într-una dintre încăperile cabanei la o proiecție de film printre perne, pături, gustări furate din bucătărie sau cumpărate și împărțite cu toată lumea, cuibăriți care pe unde. Ar fi putut fi o seară cu adevărat liniștită. Dar filmul a început deja și eu mă tem ca ceilalți să nu-și dea seama cât sunt de tulburată. Râd la scenele amuzante ca să nu dau impresia că am altă părere decât ceilalți tineri. Știu că sunt singura din încăpere care n-ar vrea să se uite la acest film. 

Ne-am uitat la „Love, Simon”, un film despre coming out-ul unui adolescent.

În timp ce strângem păturile și punem scaunele la locul lor, una dintre prietenele din România îmi spune că a aflat, în timp ce discutam despre ce se întâmplă în film, că Matias e bisexual. Mă duc direct la culcare și ocolesc orice întrebare despre film și, mai ales, pe el.

Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii. (Corinteni I, 6:9-12)

Eu și Matias dormim în paturile de sus, iar peretele care desparte încăperile nu e ridicat până la tavan. Toți au mers la culcare când el sare peste perete și vine în patul meu.

— Elena, are you sleeping?

— No, not yet. But what on earth are you doing here? 

— You told me you’re getting sick so I brought you my spare blanket. It’s not very thick, but it should help.

Îmi vine să plâng, dar n-aș vrea să mă întrebe de ce. Într-adevăr, sunt răgușită de câteva zile și am frisoane în fiecare seară. Îl iau în brațe și vreau să-i mulțumesc, dar îmi spune să nu vorbesc pentru că-s răgușită. Aș vrea să-i spun mai mult decât un „mulțumesc”.

Matias e primul care-mi corectează greșelile gramaticale în franceză. Și eu urăsc să fiu corectată acasă, la școală sau între prieteni. Dar lui îi dau voie pentru că mi-am dat seama că, de fapt, mie mi-e frică să greșesc. Și frica de a greși nu e singurul meu obicei toxic. Matias știe să pună întrebările potrivite, e interesat de problemele mele, îmi demonstrează că uneori spun prostii, că nu toate argumentele mele sunt bune, dar e firesc să fie așa. 

Matias îmbrățișează des, inclusiv pe noi, românii, pe care abia ne-a cunoscut. Toți ne‑am atașat de el. Vorbește calm, cu un accent spaniol de care nu mă pot sătura, iar când nu‑i convine ceva la organizatori, se întoarce către noi cu un zâmbet ironic sau își dă ochii peste cap. Îl urmăresc cum vorbește și îl admir de la distanță, iar uneori nu mă pot abține și mă țin scai de el. Și, când nu e ocupat cu altceva, se ține și el scai de mine.

Vrem să petrecem cât mai mult timp împreună înainte să plec înapoi, în România. În ultima seară, ne scriem scrisori de adio. Matias îmi scrie două pagini în franceză, dar eu m-am apucat prea târziu, cu dicționarul de pe telefon. Îi scriu un mesaj kilometric în engleză și, dimineața, înainte de plecare, îl învăț să mediteze. În timp ce stăm înghesuiți într-un fotoliu, așteptând autocarul, se ridică, ia un pix și spune să ne facem matching tattoos: două planete pe încheietura mâinii.

Mă ia de mână, mergem afară și ne facem poze la tatuaje ca să avem dovadă după ce se vor șterge. De atunci, de fiecare dată când mi se face dor de el, îmi redesenez tatuajul pe încheietură. Într-o zi chiar vreau să mi-l fac pe bune. 

Dar e păcat să-ți faci tatuaje. 

Pentru morţi să nu vă faceţi tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături să nu faceţi pe voi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Leviticul, 19:28)

Înainte să intru în clasa a III-a, știam Psalmul 50 pe de rost, fără să-l fi citit vreodată. Îl auzeam de la sora mea când ne spuneam rugăciunile înainte de culcare, ea în patul de sus, eu și mama în patul de jos. Celelalte două surori ale mele împărțeau sufrageria, iar tata și fratele meu celălalt dormitor. Patru fete și-un mezin, copiii a doi ingineri proiectanți din Alba Iulia. Astăzi avem 26 de ani, 25, 22, 20 și 17, iar fratele meu e ultimul dintre copii care mai locuiește cu părinții. 

Eu sunt studentă la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, iar una dintre surorile mele e programator, alta medic rezident, iar cealaltă studiază arhitectura – toate în Cluj-Napoca.  

M-am născut într-o familie creștin-ortodoxă practicantă; părinții mei au devenit credincioși după ce s-au căsătorit. Posturile le țin de când mâncam litere atunci când scriam după dictare. Țin post în fiecare miercuri și vineri și posturile mari: Postul Paștelui, Postul Crăciunului, Postul Sfintei Mării și Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Duminica dimineața nu mănânc decât după Liturghie.

Sâmbăta, după miezul nopții, nu aveam voie să bem nici apă, decât dacă trebuia să luăm medicamente. Uneori mi se făcea foame noaptea după ce veneam de la joacă sau mi-era poftă de ceva și mâncam pe ascuns, dar sentimentul de vinovăție era mai puternic decât cel al poftei satisfăcute.

Când eram mică, mă simțeam prost că mama purta doar fuste peste genunchi, că se îmbrăca prea modest în comparație cu mamele celorlalți colegi, că nu mă lăsa să aleg eu cadourile când mergeam la zilele de naștere ale copiilor. La una dintre petrecerile aniversare ale celei mai bune prietene din școala primară, când s-au desfăcut cadourile, am văzut că primise carnețele cu pisicuțe, tricouri cu inimioare roz, lucruri care îi plăceau. Eu îi dădusem o carte de citit pentru copii cu o sfântă pe care o cheamă ca pe ea. S-a bucurat și de cadoul meu la fel ca de celelalte, dar de atunci mi-a fost greu să urmăresc când se desfăceau cadourile de față cu invitații, mai ales când știam că vor râde de ce am adus eu. 

Mă simțeam prost când mergeam în vacanță și în sala de mese a unui hotel obișnuit de trei stele, ne ridicam în picioare să spunem „Tatăl nostru” înainte să mâncăm, iar oamenii se uitau la noi. Într-o vară, pe când aveam vreo 12-13 ani, sora mea făcuse cunoștință la mare cu un băiat și vorbeau zilnic pe telefon. Din curiozitatea acelei vârste, le-am citit conversația și, într-un mesaj, sora mea își cerea scuze dacă i-a speriat pe el și pe prietenii lui când ne-am așezat împreună la masă, iar familia noastră s-a ridicat să ne zicem rugăciunea. 

Mi-era rușine de religia mea când colegii de la școală făceau mișto de mine pentru că aveam sandvișuri cu zacuscă sau pastă de avocado în zilele de post. Mă simțeam prost când mă provocau să înjur sau mă întrebau dacă știu măcar ce înseamnă cuvintele alea, când trimiteau pe grupul clasei poze cu fete sau băieți dezbrăcați și mă întrebau sarcastic dacă am mai văzut așa ceva vreodată.

La majoratul unei prietene din liceu, când mergeam la mașină să-mi schimb pantofii, am trecut pe lângă un grup de băieți. Unul dintre ei m-a strigat: „Hei, fata, faci ceva la noapte? Te pot lua la mine?”. Cel de lângă, pe care-l cunoșteam din vedere, i-a dat un cot: „Taci, bă, că asta e de-aia credincioasă”. Primul a continuat: „Lasă, bă, că fetele credincioase îs cele mai bune la pat, nu știu ele de ce-s în stare”. Am ocolit la întoarcere grupul de băieți, dar am auzit niște râsete batjocoritoare. M-am întrebat dacă așa cred toți despre „tipele cu fuste peste genunchi și batic”.

În liceu, mi-era rușine să explic că refuzam invitații la unele petreceri din cauză că erau în post. După ce au început majoratele, mi-a fost tot mai greu să-mi explic mie cum de pot dansa, dar nu am voie să beau alcool, cum pot să mă îmbrac cu rochii strâmte și să mă machiez strident, iar în dimineața următoare să merg la biserică în haine religios de decente. Mă simțeam necuviincioasă pentru Biserică și ipocrită pentru prieteni. 

Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. (Matei, 23:28)

Când mi-a arătat una dintre cele mai bune prietene ale mele melodia Hallelujah de la Pentatonix, mi-a plăcut mult, dar n-am înțeles de ce ei, care e baptistă, nu i se interzice asta. Pentru că nu era creștinesc să ascult muzică – orice gen de muzică, dar mai ales metal. De Dumnezeu mi-a fost frică de când mă știu, cu toate că azi frica a căpătat un sens nou. Uneori mi-era frică mai mult de diavol, care, credeam, ar fi venit lângă mine, nevăzut, doar când mă gândeam la el. Într-o perioadă, aveam coșmaruri dese cu oameni posedați sau cu înfățișări ale diavolului și nu reușeam să mă trezesc, deși eram conștientă, și credeam că diavolul a ieșit din coșmar și mă ține lipită în pat. 

Mi-a plăcut mereu să merg la biserică. Eu și frații mei stăteam pe o pătură mare, de lână, la intrarea în biserică, unde, în timpul predicii, se adunau și alți copii. Găseam mereu motive să ne ciondănim, dar în liniște, și ne jucam cu ceară de albine de la lumânări din care ne făceam unghii false, trandafiri, șerpi, coșulețe sau bile.

Chiar și când am crescut, nu mi s-a părut niciodată plictisitor la biserică, pentru că deja înțelegeam importanța ei spirituală. Iar la predicile părintelui meu duhovnic, deși nu le înțelegeam aproape deloc, îl ascultam pentru că mă acapara felul în care le vorbea credincioșilor: cu putere, dedicație, ba impunător, ba înduioșător. Mi-am dorit mereu să pot vorbi și eu așa cu oamenii. 

N-am discutat niciodată cu ai mei despre contradicțiile dintre lume și Biserică, pentru că vorbeam cu duhovnicul atunci când mă frământa ceva. Păcatele aveau prioritate la spovedanie, dar nu mă rezumam niciodată la atât – doar atunci când știam că e obosit sau că așteaptă mai mulți oameni la rând.

Înainte mi-era rușine să îmi spun păcatele tocmai ca să nu mă pedepsească Dumnezeu dacă aude ce am făcut sau mi-era greu să dorm noaptea știind că aș putea să nu prind ziua de mâine și aș rămâne cu păcatele nespovedite. Acum m-am maturizat și relația mea cu Dumnezeu s-a schimbat datorită duhovnicului. 

Untold e considerat de majoritatea preoților și credincioșilor din Biserică un festival al diavolului. Când s-a anunțat prima ediție a festivalului, am citit pe Facebook zeci de postări și discuții ale cunoscuților mei despre asta: dacă mergi la Untold e ca și cum ai participa la ritualuri satanice, că dacă donezi sânge ca să ai reducere la bilete, îți vinzi sufletul lui Satana. Eu oscilam între invitațiile prietenilor mei, care îmi povesteau că au trăit o experiență unică, și discuțiile din curtea mănăstirii, care mă făceau să-mi fie rușine că mi-am dorit să mă duc și eu cu ei.

Până anul acesta, tot ce știam despre Colectiv e de la o masă de duminică, unde eram prezentă eu, părinții, frații mei și niște prieteni de familie. Am rămas de-atunci doar cu ideea că „Și-au meritat-o”, „L-au invocat pe diavol, și, na, l-au primit”, „Flăcările iadului, ce să mai discutăm?”, „Da’ știți ce melodie or cântat? În ziua când vom muri. No, săracii de ei, ce să zic. N-au minte, îs pierduți”.

Nimic nu poate sfâşia trupul Bisericii atât de mult ca mândria. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Ani întregi am rămas cu ideea că au ars niște sataniști fără minte și că a fost voia Domnului. Până când am văzut documentarul „Colectiv”, regizat de Alexander Nanau, și am plâns pentru că nu am știut nimic din ce s-a întâmplat, de fapt, atunci. Pentru că nici nu mi-a trecut prin cap să verific dacă tot ce aud e și complet adevărat. Pentru că nu m-a deranjat cum vorbeau de victime. Am adormit în noaptea aceea pomenindu-i de șaptezeci de ori câte șapte pe cei care au murit, judecați de cei ce își iubesc aproapele ca pe ei înșiși (Matei, 18:22, 22:39).

Tot până anul ăsta am crezut că metalul e muzică de sataniști – clasica preconcepție. Până când mi-am cunoscut colegii de la facultate, prin care am ajuns să ascult metal, să-mi placă unele melodii și să înțeleg, în sfârșit, ce îi face să le placă muzica asta atât de disprețuită de Biserică. Însă în momentul în care le-am spus prietenilor credincioși că sunt prietenă apropiată cu acești colegi și unele melodii recomandate de ei le am deja în playlist-uri, m-au privit compătimitor, spunându-mi să am grijă. Așa că i-am privit și eu compătimitor și mi-am propus să găsesc un moment potrivit să le spun și lor cum e să cunoști poveștile oamenilor de care s-ar presupune să fugi.

Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa. (Eclesiastul, 1:18)

Uneori mi se pare că am crescut într-o altă ortodoxie doar pentru că duminica nu mergeam la o biserică de cartier, ci mergeam la o mănăstire – și nu doar duminica. Îmi găsesc liniștea în mirosul de tămâie și de lumânări din ceară de albine, în semiobscuritatea subsolului mănăstirii, în privegheri, în versetul 10 al Psalmului 33 de la Vecernie, în Fericiri, în Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, de Învierea Domnului, în momentul invocării Sfântului Duh în timpul Liturghiei, în Axion, glasul III, în muzica psaltică care mă face mereu să plâng, în Psalmul 142.

Însă nu doar mersul la biserică mă leagă de credință. 

Acum trei ani, am intrat într-o stare depresivă din cauza nemulțumirilor legate de corpul meu, de rezultatele mele școlare și din cauza unor lucruri pe care mă bucur că le-am uitat. Știam că depresia e considerată un păcat grav, iar sinuciderea e un păcat care nu se poate ierta.

aceleași certuri. zilnic. nimic nou. la fel de dureros. la fel de chinuitor. și nu prea ai cu cine vorbi despre asta. că știi că e doar vina ta aici. că e întunericul tău făcut de tine. dar nu ai cui să spui cum te culci seara. cum te ridici în fiecare dimineață. cum te petrec toate ispitele verii trecute gata să te scufunde din nou, să te înece, să te sugrume, să-ți rupă nervii și coloana și sănătatea și mintea și sufletul. că ești frântă, că te doare. că te judeci pentru a fi pe plac altora, că te crapi cuvânt cu cuvânt, insultă cu insultă.
ai vrea tu să ai corp de model, dar wtf, Elena, ești un copil. ai cap și suflet. da, ai și frumusețe, dar te rog nu te minți. nu sunt destul. pentru ei nu voi fi niciodată. și doare, e trist. e înfricoșător de trist. tezele de la mate se bălăcesc ca mucegaiul peste cadavrul șansei mele. la fel și cum sunt comparată și cum mă compar.
hai, Elena, ai văzut și tu că alții au mai grave motive să se omoare. și nu o fac. nu o fac.
nu te omorî. nu-ți fă rău. nu îți mai înfige unghiile în brațe, nu îți mai lasă sângele să curgă. te rog să nu mai vrei să înnebunești să uiți lucrurile prin care treci. stai cu Domnul. strigă-L să te primească înapoi. roagă-L să te ierte. că te așteaptă și te iubește. stai cu Maica. închină-i gândurile. toate. lasă-te vindecată și călăuzită de dragostea ei.
(fragment din jurnal, 2 august 2017)

Mergeam regulat să mă spovedesc pentru că altfel simțeam că mă sufoc din toate punctele de vedere. Așteptam de fiecare dată să fiu mustrată și-mi promiteam să nu mă mai întorc, pentru că mi-era rușine să mă spovedesc de un astfel de păcat, de care știam că nu mă puteam vindeca prea curând. Dar duhovnicul meu îmi amintea: „Elena, ești iubită. Eu te iubesc și am încredere că o să trecem împreună peste asta. Să te rogi, că mă rog și eu. Sunt aici și vreau să crezi că am încredere în tine. Că ești capabilă”.

Dânsul a fost cel care a crezut mereu, mai mult decât mine, că notele de la școală, care doar denunțau o lene greu de învins, nu-mi definesc potențialul, că nu merită să mă împiedic, să mă tulbur sau să mă subestimez pentru asta. A fost mereu la un apel distanță să mă întrebe cum merge cu pregătirea pentru admitere, să îmi spună că sunt foarte deșteaptă și că de-abia așteaptă să-l sun să-i spun cum a fost prima zi de facultate. M-a încurajat să fac voluntariat, să plec în schimburile de experiență, să scriu, să îmi pun întrebări, dar mă și atenționa când nu mai eram preocupată de școală. M-a susținut să gândesc liber, dar un liber care îmi împăca mereu nevoia de cunoaștere, dorința de contrazicere, neliniștea întrebărilor fără răspuns și credința. Iar în toamna anului 2017, datorită dânsului, am reușit să ies din depresie și să nu mă mai simt pierdută, insuficientă pentru a avea dreptul să fiu fericită iar.

Când încă eram în gimnaziu, am fost cu mama să cer binecuvântare de la duhovnic ca să mă mut la seminarul teologic, pentru că, spunea ea, acolo sunt copiii cuminți. Mama voia să mă țină într‑un mediu ferit de urâciunile lumii, să nu mă pierd în poftele și trendurile copiilor de vârsta mea. Părintele nu a fost de acord și i-a spus să mă ducă unde se face școală. S-a uitat apoi la mine și m-a întrebat unde se învață cel mai bine din oraș și, după ce i-am răspuns, mi-a zis neapărat să mă duc acolo. Nu cred că știa că nici eu nu voiam să merg la seminar, dar m-a șocat, ușurat și bucurat ce mi-a zis.

Când eram în clasa a X-a, am vizitat-o la Cluj pe sora mea mai mare, care mi-a oferit niște apă. Am refuzat-o ca și când mi-ar fi întins un pliculeț cu droguri, pentru că duminica, înainte de Liturghie, nu bei și nu mănânci nimic. Acela a fost momentul în care am început să îmi pun întrebări. În dimineața aceea mi-a fost frică de sora mea, de parcă nu o mai cunoșteam. Îmi era frică de abaterile ei de la credință. Nu mai respecta ceea ce eu încă cinsteam cu sfințenie.

Mi-a fost frică să nu cad și eu unde a căzut ea de când a plecat de acasă: în libertatea pe care încă nu o cunoscusem pentru că o confundam cu păcatul. Ajunsesem să îmi fie milă de ea, simțeam că se pierde, că îmi e străină, că nu face bine. Sora mea de fapt doar văzuse mai multe decât mine, plecase în străinătate în fiecare vară și a cunoscut în spitale, la cursuri, în cărți, în oameni o altă libertate pe care eu încă nu puteam să o înțeleg. Prima oară când am avut un conflict cu ea pe tema religiei a fost când am participat la Marșul pentru Viață. M-a văzut într-o poză de la eveniment și m-a întrebat, pe un ton mustrător, ce rezolv dacă particip la așa ceva.

„I-am văzut protestând și pe Clinicilor, când mergeam la spital. Orele alea cât or stat la protest puteau să meargă la orfelinat să se joace cu copiii care n-au fost îmbrățișați niciodată”, mi-a spus ea.

După ce am crescut, am reușit să găsesc echilibru – nu între credință și lumea din exterior, ci în credința care dădea sens și scop lumii exterioare. Postul îl țin să învăț să mă controlez, să caut profunzime în mine și în lume, să mă descopăr. Mă rog pentru că am nevoie să-I vorbesc despre cât de greu mi-a fost să mă concentrez la cursuri, să-L rog să aibă grijă de prietena care s-a despărțit de iubitul ei, să-I cer să nu mă mai lase să mă enervez degeaba.

Comuniune, Doamne. Caut să iubesc cum iubești, cum mă iubești. Caut să mă dăruiesc sufletelor pe care mi le așezi în cale. Caut să ajut, să schimb, să fac bine. Încă Te caut. Deși nu am mai vorbit cu Tine de o săptămână. Și știu că alții o fac mai des decât mine. Dar mă primești și pe mine, nu? Deși nu prea merit. Azi m-am simțit ciudat să discut cu Rareș despre admitere, i-am reproșat lui Andrei că e leneș, mi-a fost frică să fiu sinceră cu Diana, pentru că nu vreau să o pierd. Mi-e frică să îi pierd. Culcă-le problemele, te rog, te rog mult să ai grijă de ei când nu pot eu. Ajută-mi necredinței mele. Amin.
(rugăciune, fragment din jurnal, 23 noiembrie 2019)

Nu reușesc, totuși, să înțeleg de ce oamenii cărora le admir îndrăzneala, spiritul civic și implicarea urăsc Biserica. De ce consideră că sunt „încuiată la minte”, că am „ideologii de Ev Mediu”, că mă închin la niște „cadavre” sau la niște „tablouri” despre care cred că fac minuni. Nici ei nu reușesc să înțeleagă cum pot să mă uit la Starea Nației, să ies cu prieteni care fac glume despre Patriarhul Daniel, să le răspund cunoscuților atei la curiozități, să fac voluntariat în ciuda ironiilor despre „Catedrala Umilirii Neamului” pe care le-am auzit la cafea de la ceilalți tineri.

Pot recunoaște spălarea de bani, manipularea, abuzul de putere, pedofilia, ipocrizia, ignoranța și fariseismul și nu sunt complice la aceste crime doar pentru că cred în Dumnezeu și merg duminica la slujbă. Am văzut că unii preoți se urcă în mașini de lux și alții îngheață iarna în vârf de munte, împreună cu familia lor. Că unii predică despre ură, învelită în dreptate și adevăr, și alții mângâie oamenii străzii, îmbracă orfani și hrănesc muribunzi. Unii cântă-n strană și-și bat soțiile acasă, iar alții învață familiile să comunice. 

S-a vorbit la o ședință a unei asociații unde am fost voluntară despre ITO (Întâlnirea Tinerilor Ortodocși) din acel an. Stăteam cu ei la masă, și, auzind ce discută, aș fi vrut să le explic că nu e chiar așa cum cred ei, că nu suntem toți minți naive umplute cu tămâie. 

Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte, fără să întrebaţi nimic pentru conştiinţă. (Corinteni I, 10:27)Nu voiam să-și facă o părere proastă despre mine, să mă catalogheze drept credincioasa prea ofensată, așa că n-am zis nimic. Am întâlnit tineri credincioși, care ar fi vrut să se implice în comunitate, să schimbe lumea din jurul lor, doar că asta ar fi presupus să lucreze alături de grupuri care le călcau peste principii, așa că au renunțat. Eu am decis să trec peste dogmă, peste idei preconcepute ca să cunosc mai bine lumea din jur, cu riscul de mă „rătăci”. Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008)

La schimbul de experiență din Spania am participat la o oră de educație sexuală. Deși inițial parcă mi-aș fi dorit să fi adus niște aghiazmă ca să stropesc locul după ce se terminase activitatea, mi‑am dat seama că nu m-a tulburat atât de mult pe cât mă așteptam, cu toate că era prima oară când participam la o astfel de „discuție”. În afară de unele lucruri redundante, am realizat că ar fi bine să se vorbească și în Biserică despre orice ține de sănătate, relații, familie, traumă, nu neapărat doar despre pubertate și sex. 

Uneori Biserica Ortodoxă e prea mândră să recunoască. Mi-e teamă că până o să realizeze cât de mare nevoie avem de astfel de discuții, o să ne-o ia înainte așa-zișii „prigonitori”.

Sex was God’s idea. (Michael Todd, Relationship Goals, YouTube)

Am încercat să aduc lumea din jur în curtea credinței mele. Prima oară când am trecut cu grupul meu de prieteni pe lângă mănăstirea unde mergeam împreună cu familia mea am vrut să le-o prezint ca parte din mine, dar unul dintre ei a spus „Iară o biserică în construcție?”. Am tăcut și i‑am ascultat vorbind despre „construirea bisericilor în prostie”. Știu că trebuie să am grijă cât de mult dezvălui când cunosc persoane noi, cât și când să mă deschid prietenilor din afara sau din interiorul Bisericii.

Când m-am întors din Spania, i-am povestit duhovnicului meu despre Matias. Și nu mi-a interzis, cum mă așteptam, să mai păstrez legătura cu el. M-a învățat să nu-l condamn, ci să-l port în rugăciune.

Cu Matias încă vorbesc cel puțin o dată pe săptămână, chiar dacă sunt conversații scurte, și o dată la câteva luni facem un video call. Aștept să strâng destui bani ca să pot lua avionul până la el – ne-am propus în fiecare vară să ne întâlnim la jumătatea distanței, dar nu am reușit niciodată. El a insistat să vorbim mai mult în franceză, să ne exersăm vocabularul, adică să mă ajute, de fapt, să fiu mai încrezătoare când port o conversație. Ne place să ne trimitem mesaje neașteptate, în afara oricărui context, dar pline de drag și de umor. Cea mai grea conversație a fost atunci când i‑am zis că eu cred că e păcat ceea ce el crede că e normal. Am încheiat apelul cu o discuție despre porumbei pe post de concluzie.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. (Corinteni I, 13:4,5)

Pe 9 iulie 2018 mă întorceam din Spania. Peste câteva luni avea loc referendumul pentru familie. Postasem pe Facebook pentru prima oară un îndemn la fel de confuz ca mine în acele momente. Voiam să spun că e dureros să stai între „Boicotăm ura și jocurile politice” și „Homosexualii ne fură copiii”. Dar n-am știut că mi-era imposibil să împac ambele părți. 

Declic postase în perioada aceea un videoclip, „Copiii Referendumului”. Urmărindu-l, mi-am dat seamă că ori eram trădătoare și eretică, ori îndoctrinată. E riscant să îți expui una dintre cele mai personale laturi ale tale și să iei o decizie care ți se prezintă din ambele părți a fi greșită. Așa că cel mai probabil voi trăi mereu cu ideea că orice aș face e rău, că ofensez pe cineva, că instig la ură sau că fac prea multe păcate pe minut, scriind acest articol. Mi-e teamă ca oamenii să nu-mi judece religia după ce vor citi articolul acesta, în care am fost cât am putut de sinceră.  

În perioada de dinainte de referendum, am stat mult să citesc opiniile ambelor tabere. Și spun tabere pentru că mă aflam într-un război de convingeri și în afara mea, și în mine. Aveam două opțiuni: ori votez da, ori stau acasă. Ambele mă făceau să mă condamn. 

Credința naște neliniște. Și aș vrea să cred că religia mea e o căutare continuă și un urcuș permanent, dar cu sens. Nu sunt homofobă. Nu vreau și nici nu aș putea. Mi-e dor de un băiat bisexual. Și duminica asta vreau să mă împărtășesc. 

Elena Zah are 20 de ani și e din Alba Iulia. Studiază la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnice din Cluj-Napoca.

Natalia Radu are 18 ani. E elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Botoșani.

Editor text: Elena Stancu

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.