Nu pot să mă hotărăsc dacă-mi place sau nu Crăciunul sau sărbătorile, în general. Pe de-o parte mă bucur că merg acasă, căci ajung din ce în ce mai rar, dar, pe de altă parte, mă înspăimântă mai multe zile acasă. Și acum poate părea că am uitat de unde am plecat, că „m-am ajuns”, dar nu e nici pe departe așa. Îmi place acasă, îmi place să petrec timpul cu familia, dar de multe ori se încheie cu ceartă.
Pentru că e clar că suntem toți diferiți și ne-am obișnuit unii fără ceilalți, trăind restul anului în medii diferite. Știu, nu planete diferite, dar totuși, un alt mod de viață. Și acum vă zic ce tot repet să nu mai fac când ajung acasă înainte de sărbători, pentru liniștea mea. Altfel iese fum. Și supărare. Și nervi, dar mai ales frustrare și păreri de rău la final.
- Să încerc să repar conflictele care nu sunt ale mele
Mereu îmi spun „de data asta nu mă bag, orice ar fi”, bineînțeles, ajung de multe ori la mijloc. Tata începe să-și dea cu părerea despre politică, mama se plânge că e obosită și că a muncit prea mult, fratele meu stă pe telefon și asta îi enervează pe toți.
„Vai, dar ce generație de copii! Da’ voi nu mai știți să trăiți? Numai cu nasul în ecrane stai!”, spune tata, de obicei. Și mă trezesc să vorbesc, să intervin cu păreri, cu gândul că opresc conflictul, dar, de fapt, pun paie pe foc. Și nu mai vrem nici tort, nici cozonac și se lasă o liniște cumplită și stânjenitoare. O să-i las pe fiecare în bula lor, oricum nu o pot sparge. Deși nu-mi place să tac, uneori e mai bine așa ca să nu escaladeze certuri mai mari.
- Să mă apuc să fac „inovații”
Probabil este ceva ce mama urăște cel mai mult. Mă mai uit și eu prin jur, pe la mesele pompoase de pe Internet, pe la vreo cină de pe Pinterest. Și dau sugestii… și rău fac. Pentru că mi-e greu să înțeleg refuzul unui om de a face lucrurile altfel decât le face de 20 de ani. „Hai să punem farfuriile așa, aranjamentele așa, bradul puțin mai încolo și tacâmuri diferite la fiecare fel de mâncare”. Și mama se simte jignită că îi critic modul de a face orice, deși intenția mea este alta; ca totul să fie mai frumos.
De cele mai multe ori se încheie așa: „când o să ai casa și familia ta, o să faci cum vrei tu, eu fac cum știu”. Pe bune că nu înțeleg de unde atitudinea asta. Pare că îi rănesc ego-ul. Dar promit că în acest an nu mai vin cu propuneri, ca să nu se termine cu lacrimi.
- Să dau explicații în timp ce mănânc sarmale
La noi, de fel, vin și musafiri. Mătuși, unchi și nași care, de obicei, nu prea știu de viața mea. Și aici apare ceea ce ne disperă cu adevărat pe toți. Discuțiile despre ce o să fac eu cu viitorul meu.
„Doamne, dar plătiți chirie de 4 ani, oare nu puteați să vă luați un apartament și să plătiți rata la el?”
„Vai, dar de ce nu vă căsătoriți și voi? Și un copil. Eu la vârsta voastră aveam de toate”.
„Eh, faci atâta școală ca să lucrezi pe 3 lei. Nici nu înțeleg ce faci tu cu atâtea diplome, pierzi timpul”.
Oh, câte și mai câte. Și mereu am încercat să explic frumos de ce fac ce fac și că am un scop, dar bineînțeles, nu îi pot face să înțeleagă mai mult. Nu mai vreau să-mi justific alegerile, de parcă aș fi codașul familiei. Și ajung să primesc o morală și o lecție de „cum ar fi trebuit să fac lucrurile corect ca să-mi fie bine”, de care sincer, chiar nu am nevoie.
- Să propun idei de altă mâncare în afară de cea tradițională
Din nou, mama în defensivă. Uneori chiar simt că m-am săturat de aceeași mâncare. Și vin cu ideea strălucită de a propune un meniu diferit, să diversificăm puțin. Toată lumea mă privește ca pe un extraterestru. Mama se enervează că am „uitat” gusturile tradiționale, tata mă întreabă dacă am ajuns să renunț la tradiții de când m-am mutat la oraș, iar bunica se crucește că nu știu să apreciez ce am pe masă.
„Unii n-au nici o pâine de sărbători și voi faceți mofturi” și de aici se strică atmosfera ușor-ușor. Deci, anul ăsta accept mâncarea clasică ca să nu par pretențioasă și figurantă.
- Să mă stresez ce cadouri deosebite să mai iau
Toată luna decembrie mă gândesc ce să cumpăr pentru cei dragi. Parcă nu mai vreau aceleași cadouri clasice, dar totuși cele deosebite îmi depășesc bugetul, așa că mă frământ câteva săptămâni pe acest subiect.
„Dar o bluză, lumânări și ciocolată parcă e prea puțin. Vreau să iau altceva, dar nu știu ce. Mai scump, mai luxos”.
Și cam de fiecare dată ajung să cumpăr aceleași lucruri și să mă simt oarecum vinovată că nu iau mai mult, mai frumos. Acum, refuz să mă mai stresez pentru cadouri. O să cumpăr lucruri simbolice, ca de fiecare dată, dar fără să mă gândesc și enervez 3 săptămâni în prealabil. Crăciunul nu e despre cadouri, fie că vă place sau nu. Să spuneți „mulțumesc” pentru orice primiți, fără să vă faceți griji că nu e destul sau spectaculos.
- Să mă simt vinovată că nu sunt în cea mai exorbitantă vacanță
„Dar eu de ce nu sunt în Laponia, într-o sanie trasă de husky?” Asta mă întreb aproape an de an. Mă învinovățesc că nu pot mai mult pentru moment, că nu-mi permit să fiu într-un loc „instagramabil”. Ce superficială sunt, nu?!
Dar am realizat că acest Crăciun nu înseamnă destinații exotice, ci momente alături de cei dragi, indiferent de locul în care ne aflăm. Cam clișeic, aș spune. Dar mă trezesc la realitate, căci unii sunt singuri prin vreo cameră scumpă de hotel, iar sufletul le este gol. Al meu e plin. Plin de amintiri împreună și de zâmbetul mamei pentru că sunt acolo, cu ei. Vreau real, nu perfect și de data asta nu mai pun presiune pe mine.
